Aventuri solitare

 O dată mai mult, înţeleg de ce iubesc marea cum iubeşti o femeie. Dar o iubesc şi ca pe un loc de exil. Căci marea n-are vârstă. Ea nu e din nici un secol. Şi n-are amintiri. Uneori, mă simt chiar puţin caraghios aici cu specialitatea mea de "rentier" al memoriei.....
Bineînţeles, lumea nu arată ca o plajă, vara. Pe o plajă, pe cine să ierţi şi de ce? Pentru ce păcat, pentru ce mârşăvie? Şi de ce anume să te căieşti? Toate vorbele mari, virtute, umilinţă, devin vagi aici. Nimeni nu e umil la mare. Nimeni nu mai e preocupat de avertismentul Eclesiastului. Zădărnicie? Poate. Dar nu aici, unde moartea nu înseamnă nimic. Numai iubirea e tragică. Viaţa capătă sens doar prin ceea ce iubeşti şi prin suferinţa că ai la dispoziţie un timp limitat pentru a nu irosi această şansă. Restul e vulgaritate. Succes? Glorie? Singura glorie e un trup sănătos. Singurul succes care merită să fie râvnit e să trăieşti din plin şi ceea ce nu poţi obţine. Dacă nu, unica şansă e să fii idiot.

Octavian Paler.